(Foto Gabriela Hobeanu)
1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg
10. Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!
11. Jurnal de Camino. Am învățat cât de simplu e să mănânc pe săturate cu doar 3 euro
13. Jurnal de Camino. Încerc să intru în cercul celor 15 la sută
Ziua 23. El Acebo - Ponferrada, 16 km
Azi urcăm pe munte. Așa scrie la carte. Și coborâm. Și apoi iar urcăm. Tot din carte citire. În fine, în aplicația de pe telefon. Așa că cei 16 km de azi or fi ei doar 16, dar cred că o să se simtă.
Am pornit la drum cu ideea ca, atunci când ajungem în Ponferrada, să vedem cum ne simțim și să hotărâm atunci dacă mergem mai departe sau nu.
Drumul a fost greu, așa cum zicea la carte. Urcușul este și mai dificil printre bolovani. Mulți. Și coborârea la fel, printre bolovani. Mulți. Stare de prezență maximă. Merg încet, cu bețele, care ajută mult. Am învățat să le folosesc și mai bine. Ieri m-a mai învățat și Mirela câte ceva în plus.
Priveliștea este minunată, dar trebuie să mă opresc ca să mă bucur de ea, nu îmi permit să îmi ridic privirea de la bolovani. Să merg și să privesc în același timp e prea riscant.
O iau încet, încet, am plecat dimineață devreme și nu mă aleargă nimeni. Nu vreau să îmi obosesc picioarele, grăbindu-mă. Când ajungem, ajungem.
John îmi spune că am un ritm al meu care mă ajută să nu obosesc așa tare. Adevărul este că nu mi-am ascultat toată viața corpul cât l-am ascultat săptămânile astea. Azi este a 23-a zi pe Camino. Îmi vin lacrimi în ochi de fiecare dată când mă gândesc. De 23 de zile merg pe El Camino. Am mers aproape 600 km pe jos, traversând Spania de la un capăt la altul. Mi-a intrat în sânge, știu asta. Vor mai fi multe Camino după ăsta, știu asta, simt asta. Bucuria pe care am simțit-o toate aceste zile, pașii pe care i-am făcut zi de zi, viața pe care am respirat-o din plin, vântul care mi-a umflat mânecile atunci când simțeam că nu mai pot de cald, râulețele care mi-au ieșit în cale și mi-au binecuvântat picioarele, priveliștea pe care o am cu mine, adânc în suflet pentru totdeauna, fiecare crenguță pe care am mângâiat-o în drumul meu, bătrânelele din sătucele prin care am trecut și care mi-au urat cu ochi luminoși "Buen Camino", de toate m-am îndrăgostit. De aer, de vânt, de soare, de ploaie, de oameni. Simt că am tot Universul în mine și că acolo va fi mereu...
Trece pe lângă mine, printre pietre, un biciclist. Pfff, nici nu vreau să mă gândesc cum e pe bicicletă printre pietrele alea! 100 de metri mai încolo, îl văd că se oprise pe marginea drumului.
- Vrei ceva dulce? Mă întreabă.
- Nu, mulțumesc, nu mănânc zahăr, zic.
- De ce?
- Nu îmi face bine. Dar am niște bombonele fără zahăr cu mine.
Scot câteva din buzunar și întind palma:
- Vrei?
- Mulțumesc. Bagă una în gură și zice că sunt bune.
- Nici nu vreau să mă gândesc cum e Camino pe bicicletă. Cred că mult mai greu decât pe jos. Așa mi-au spus și alți cicliști, îi zic.
- Daaa!! Ești prima pe care o aud că spune asta. Sunt oameni care spun "Ah, ești pe bicicletă... Ăsta nu e Camino. Camino adevărat se face pe jos."
- Cred că oamenii care spun asta nu au ce căuta pe Camino. Ei doar judecă. Și Camino tocmai despre asta nu e, îi spun.
- Da, sunt de acord cu tine! Ei nici măcar nu știu cum e pe bicicletă. Eu am făcut 2200 km până acum. Am plecat de acasă pe bicicletă, din Olanda.
- Wowww!!! Foarte tare! Bravo! Felicitări! Îi spun. Câți ani ai?
- 19. Am fost ciclist de performanță. Dar m-am retras. E o lume bolnavă.. Cicliștii nu mai au niciun fel de viață. Doar antrenamente. În continuu. Ajungi să nu îți mai pese de ceilalți, devii anorexic, pentru că trebuie să îți controlezi mereu fiecare gram de mâncare.. E groaznic. Nu mai vreau să fac parte din lumea aia. Mie doar îmi place să fiu pe bicicletă. Corpul meu este făcut pentru bicicletă!
Râde. Zâmbesc și eu. La 19 ani, pe bicicletă, prin lume..
Pornesc din nou la drum. Se făcuse cald. Foarte cald. Era aproape ora 13 și mai aveam doar 4 km până în Ponferrada. Ne hotărâm să ne oprim, pentru că și ieri mersesem pe căldură și simțeam nevoia să mă odihnesc.
Ne-am cazat pentru prima dată într-un albergue "donativo", care nu avea un preț pentru pat, fiecare dă cât poate. Albergue-ul arată foarte bine, curat. Nimerim într-o cameră cu 8 paturi, aeristă. Pentru că era bucătărie ne hotărâm, eu și John, să gătim ceva, mai ales că era un supermarket foarte aproape. Știam că este foarte avantajos să cumpărăm mâncare și să gătim, dar în condițiile în care eram mai mulți. În supermarket vedem 3 fete din Coreea cu care ne mai întâlnisem și le abordez poate gătim împreună.
- Noi facem orez cu curry, spuse una din ele. Mai avem ingrediente de zilele trecute. Dacă vreți, luați voi ceva pentru o salată și o sticlă de vin și împărțim.
- Da, super! Am spus. Orez cu curry e perfect. Și nu trebuia să fac decât salata, îmi zic în gând.
Ajunși înapoi la albergue, ne-am apucat de preparat, nu înainte de a îmi scrie numele pe lista de așteptare pentru un masaj, tot donativo, făcut de studenții de la Fizioterapie care făceau în felul ăsta practică. Am mâncat și m-am băgat la masaj. Primul masaj la 4 mâini! Fenomenal!
- E bine? Mă întreabă unul din ei.
- Minunat, spun. Pot să vă iau acasă?
Încep să râdă amândoi. Nu aveam dureri deosebite, doar cele "normale" cred, în gambe și tălpi, de la atâta mers.
- De unde ați început Camino? Mă întreabă unul din ei.
- Din Saint Jean.
- Din Saint Jean?? Dacă ați fi spus din Leon, v-aș fi crezut. Dar din Saint Jean?! Nu aveți nici un fel de probleme cu picioarele. Totul este în regulă. Vă dați cu ceva? Mă întreabă.
Le povestesc că m-am dat câteva zile cu o cremă pentru picioare, dar aveam picioarele mereu umede și nu m-am mai dat. Apoi am încercat cu niște talc câteva zile, apoi nu m-am mai dat cu nimic. Doar îmi masez picioarele cu ulei în fiecare seară. Cică picioarele mele sunt făcute pentru mers! Da, am observat și eu asta, tare mult îmi mai place să merg!
Le-am mulțumit băieților pentru masaj, i-am îmbrățișat și m-am băgat în pat. Aerul răcoros care intra prin fereastra chiar de lângă patul meu era exact ceea ce aveam nevoie pentru un somn bun până dimineață.
Ziua 24. Ponferrada - Trabadello, 33 km
Am plecat la ora 6 astăzi, nu mai voiam să merg mult pe căldură. Deși mă așteptam aici să fie mai răcoare decât zilele trecute, pentru că suntem la o altitudine mai mare, era chiar plăcut. Nu aveam nevoie nici azi de geacă. Încep să mă întreb dacă nu cumva o car degeaba.
Mai sunt însă "doar" 200 km! Aseară când am făcut poza lângă borna cu 200 km tot nu îmi venea să cred! Am mers 600 km și în cam o săptămână voi fi la Santiago. Știu, mă repet, dar senzațiile care mă încearcă sunt de neexplicat! Încerc să rămân ancorată în prezent și să nu las să îmi fugă gândul la momentul sosirii în Santiago. Aștept cu nerăbdare să mă întind pe jos în fața catedralei, însă în același timp îmi doresc să nu se termine Drumul. Sunt îndrăgostită iremediabil de Camino!
Astăzi până la ora 13 deja mersesem 21 km. Drumul destul de drept, mare parte pe lângă șosea, așa că nici nu am simțit că am mers atât. Ajunsesem în Villafranca del Bierzo. Puhoi de pelerini. M-am așezat cu John la o terasă și am scos harta pe care o primisem din Saint Jean Pied de Port, dar pe care nu mă uitasem niciodată. Am folosit până acum doar aplicația de pe telefon.
Trecusem cu Chang acum vreo 10 zile pe lângă Crucea de Fier, unde pelerinii lasă o piatră și unde eu nu lăsasem nimic. Pe parcursul drumului am aflat însă că aia era altă cruce, așa că am luat o piatră cu intenția de a o lăsa când ajung la Crucea de Fier.. Luase și John una, mult mai mare decât a mea. Aia i-a făcut lui cu ochiul. Acum, deschizând harta și uitându-mă după locul în care suntem văd că am trecut de Crucea De Fier!!
- John, zic, am trecut de Cruce și nu am lăsat piatra! Nici măcar nu am știut că aia e crucea!
- Când? Cum să trecem de cruce?!?!
Niște domni de lângă noi, auzind despre ce vorbim, ne spun că Crucea a fost lângă Ponferada și ne arată o poză cu ei la Cruce.
- Da, zic. Cred că știu care a fost! Cred că i-am făcut o poză!!
Mă uit repede în telefon.
- Uite, îi zic lui John, asta este! Și îi arăt poza.
- Crucea asta? Asta este? Dar nu trebuia să fie o cruce mare, pe vârful unui deal?!?! Nu mai car piatra asta, o las aici! Zise John scoțând piatra din rucsac.
Începem amândoi să râdem ca niște tontomani.
- Am ratat Crucea, nu pot să cred!!
Domnii de lângă noi, văzând ditamai pietroiul scos de John din rucsac, zic:
- Oh, ce piatră mare! Dar trebuia să fie una mică, simbolică!
- Da, dar John are multe probleme de lăsat la Cruce!! Zic râzând în hohote. Și tocmai ce ne-am dat seama că am ratat Crucea!!
Râdem cu toții în hohote. Cum am putut să ratăm tocmai Crucea de Fier?!
- Eu o să îmi păstrez pietricica și o să o las în fața Catedralei la Santiago, zic. Asta dacă nu uit și mă întorc cu ea acasă! Mă durea burta de atâta râs... Să ratăm noi Crucea de Fier...
- Ce faci, vrei să mergi mai departe? Mă întreabă John. Eu sunt cam obosit. M-aș duce la râu să fac o baie.
- Du-te, îi spun. Eu mai merg. Îți dau un mesaj și îți spun unde mă opresc.
Am plecat singură mai departe. Drum drept, gol. Nici urmă de pelerini la ora 15. Toți erau la terase, la masă, la odihnă, la bere sau la un pahar de vin. După ce trec de următorul sat, care era la 5 km, dau drumul la muzică. Aceeași melodie pe care o ascultasem și zilele trecute, Katie Melua "Wonderful life", pe repeat. Nu îmi place să ascult la căști, vreau să aud și "drumul" în același timp. Și acum puteam face asta, pentru că nu mai erau alți pelerini. Mă hotărăsc să mă opresc în următorul sat, după încă 4 km și ceva. După ce am intrat în Trabadello, două doamne îmi spun în spaniolă să mă duc la fostul albergue parohial, care este foarte frumos și curat și e condus de un domn de treabă. Așa fac, doar nu degeaba mi-au ieșit doamnele în cale, mă gândesc.
Cu 20 metri înainte să ajung, mă sună John. Îi zic unde sunt și spune că vine și el imediat, că e pe drum.
- Nu sunteți din Anglia, îmi spune domnul care m-a întâmpinat la albergue.
- Nu, sunt din România, zic.
Ne-am împrietenit imediat. Carlo este un italian șarmant de 61 de ani, care a apărut în ziar în Italia în urmă cu ceva timp, pentru că făcut 3 mii și ceva de km în 3 luni și jumătate. Pe jos. Povestim și îmi spune că a lucrat ca voluntar în Ponferrada la același albergue la care am stat și noi, apoi la un altul, și acum, pentru încă o lună și ceva, este voluntar în Trabadello. Ne facem niște selfie-uri, ca să ne amintim momentul și apoi îmi spune că la 7 este cina.
- Ai nevoie de ajutor să pregătești cina? Îl întreb într-o spano-italiano-română, înțeleasă însă de Carlo, care nu vorbea deloc engleză.
- Sigur. Hai să mergem la magazinul de la colț să luăm ceva pentru salată. O să prepar niște paste delicioase și dacă vrei să mă ajuți, faci tu salata. Se pare că El Camino mă tot pune să fac salată. Îi spun că din păcate eu nu mănânc paste și zice că îmi face orez. Perfect!
Luăm niște legume și ne întoarcem la albergue să pregătim cina. Era o cină "comunitară" - cum o numesc ei - și pe bază de donație. Asta înseamnă că fiecare ajută la ceva. La pus masa, la pregătit mâncarea, la spălat vasele etc.
- De ce ai venit pe Camino? Mă întreabă în timp ce mesteca în sosul pentru spaghete.
- Voiam să fiu doar eu cu mine, să mă reconectez cumva, îi spun.
- Și?
- Și m-am îndrăgostit de Camino!
- Tu vorbești serios?
- Oh, da! Aș merge până la capătul lumii și înapoi! Aș merge și aș scrie. Doar asta aș face!
- Și eu sunt îndrăgostit de Camino. De aia am și venit voluntar. Planific acum cu un grup de prieteni un Camino de la Roma până la Ierusalim.
- Hmmmm.. sună interesant! Ce mi-ar plăcea! Poate mă ții și pe mine la curent cu ce planuri vă faceți. Cine știe, zic visând cu ochii deschiși la un asemenea Camino.
La ora 7 este gata cina. Suntem doar 7 pelerini în albergue și Carlo. O masă mică, ca în familie. Cu oameni pe care i-am cunoscut acum nici 2 ore. Dar așa se simte. Familia Camino. Și am avut multe familii pe Camino, asta este doar una din ele.
Mâncăm cu toții cu poftă, bem bineînțeles și un pahar de vin, apoi John și Ming, o tipă din Coreea, se oferă să strânga masa și să spele vasele.
Între timp Marco, un pelerin italian, ne mai ajută pe mine și pe Carlo cu traducerea.
- Am prieteni în România, în Vaslui, zice Carlo. De Crăciun vin acolo. Te sun și te scot la un restaurant. Ce zici?
- Sună bine! Cu toate că o să îmi lipsească preparatele lui chef Carlo.
Ridică din sprâncene încurcat și începem să râdem amândoi.
- Și mie ochii ăștia ai tăi albaștri, zice.
Îl îmbrățișez și îi mulțumesc pentru tot. M-am simțit minunat în seara asta, ca în multe seri de pe Camino, de fapt ca în toate serile de pe Camino..
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Nu conteaza ce ai pe masa conteaza cu cine stai la masa ".